Istoria are un început: Victor Toma
În 1957, cercetătorul român Victor Toma a pus în funcţiune
primul calculator electronic din Europa de Est (cu
excepţia URSS). Era anul în care se lansa primul satelit artificial al
Pământului, Sputnik 1!
Computerul no.1 din lume fusese creat în 1945 de
americani.
“Ideea unui calculator a crescut treptat, cu sprijinul
Institutului de Fizică Atomică (IFA); nu a fost nimic dintr-o
dată. Iată de ce: IFA avea nevoie de
tehnică digitală pentru măsurarea radioactivităţii la
unităţile mari: betatron, reactor şi alte unităţi.
Aşa că, în consecinţă, profesorul Hulubei, care era directorul Institutului de Fizică
Atomică, a înfiinţat un laborator de electronică, pentru că
pe atunci nu se gândea nimeni la calculatoare. Noi am început acolo să producem aparatură de măsură pentru
diverse ateliere IFA, aparatură competitivă, la concurenţă
cu ce se producea în străinătate.
Aparatele de măsură la care am lucrat în acea perioadă, cu
utilizare în activitatea de cercetare nucleară, aveau numărător
electronic cu precizie de 10 microsecunde şi frecvenţă de
până la 100Khz. Unele au fost brevetate şi premiate, fiind
anunţate la vremea aceea de revistele academice din România şi URSS.
Tot atunci a apărut revista de Electronică,
o revistă care a promovat rezultatele cercetărilor noastre,
constituind un puternic imbold pentru noi.
Pot spune că eu şi ideea unui calculator electronic
am crescut odată cu creşterea numărului de astfel de aparate pe
bază de numărător pe care le-am construit în acea perioadă.
Cu mijloacele modeste care ne stăteau la îndemână în laborator, ne-am
gândit să realizăm un model de calculator
pentru cele patru operaţii fundamentale, ca să vedem cum ar face
faţă echipamentele numerice realizate până atunci. Astfel
că în aprilie 1957, după patru ani de muncă, am anunţat în
publicaţiile Academiei Române primul calculator electronic românesc CIFA1.
Acesta a fost un pas mare pentru că, acum, cei
care veneau la noi la IFA puteau să vadă ceva efectiv: 50 de
operaţii pe secundă cu numere compuse din 9 cifre plus semnul
operaţiei şi 30 de biţi pe cilindru magnetic. Calculatorul avea
1500 de tuburi electronice şi o memorie de 512 cuvinte, limitată de
viteza de rotaţie de 3000 de ture/min a cilindrului magnetic. Consumul de
5 KVA îl făcea să se
supraîncălzească
şi-i scădea durata de funcţionare şi fiabilitatea. Acest
monstru cu 1500 de tuburi electronice trebuia verificat de fiecare dată la
pornire, ce lămpi s-au mai ars, ca să fie
înlocuite. În concluzie, CIFA1 era un calculator mare
ca dimensiuni, dar mic din punct de vedere al performanţelor. Cine
s-ar fi gândit atunci ce dezvoltare va avea
informatica în următorii 50 de ani?
Greutăţile proveneau şi din lipsa de încredere că va ieşi ceva, calculatorul nefiind suficient de
popularizat. Cei care au văzut primul calculator lucrând l-au primit cu
sentimente amestecate, între admiraţie şi invidie. La vremea aceea,
nu erau disponibilizate sume pentru cercetare, se considera că o asemenea
lucrare nu ar avea o valoare ştiinţifică, ci ar constitui mai
degrabă o manifestare de “practicism îngust”. Nu existau deci planuri clare în aceste direcţii, nu se putea şti nimic cu
precizie despre ce se va dori să facem pe viitor.
Am avut însă în tot acest timp sprijinul conducerii IFA, în special al
profesorului Hulubei care obişnuia să
spună cu accentul lui moldovenesc, în sens de încurajare:
„Lăsaţi-l pe Toma să se ocupe de tinichelele lui”. Poate că în sinea lui nici el nu credea, dar în orice caz ne-a
sprijinit. Din sprijinul acesta a rezultat primul calculator românesc.
Treptat, a fost largită şi componenţa
laboratorului de calculatoare. Pe lângă inginerul Armand Segal cu
care am lucrat de la început, au venit tehnicieni foarte buni, care au realizat
părţile mecanice ale calculatorului.
După doi ani a urmat CIFA2, cu 36 de biţi, mai perfecţionat în
special în privinţa siguranţei în funcţionare, pentru că
avea numai 800 de tuburi electronice.
Pe de altă parte, nu existau încă
analişti care să identifice problemele de rezolvat la calculator,
trebuiau făcute programe. Treptat, matematicienii au început să ţină cursuri de programare prin care au
învăţat beneficiarii să-şi facă programele singuri, în
codul maşinii.
În anul următor ne-au fost repartizaţi trei absolvenţi de la
Facultatea de Matematică: Zamfirescu, Vaida şi Moldovan. Acesta a
fost primul val de stagiari, dar au mai urmat şi
alţii. Am avut noroc de colegi tineri foarte dotaţi, care s-au pus pe
treabă şi au făcut lucruri foarte bune.
După încă doi ani am pus în funcţiune calculatorul CIFA3 pe care
l-am realizat împreună cu Mihaela Ionescu şi alţii, având acum
deja un colectiv de 10-12 oameni foarte buni, care au muncit mult.
CIFA3 a avut o istorie mai aparte. El a fost comandat
de Institutul de Cercetări Nucleare de la Dubna, un
institut puternic, dar lipsit de un sistem de calcul. De fapt, a existat o comandă de două calculatoare, CIFA3
şi CIFA4 pentru Dubna. Dar, când s-a terminat
construirea CIFA3, deja interesul Institutului Dubna pentru aceste calculatoare
cu performanţe mai modeste nu mai exista. De aceea, CIFA3,
după ce a funcţionat în IFA un an şi jumătate a fost
(re)cumpărat de Centrul de Calcul al Facultatii de Matematică din
Bucureşti, unde director era profesorul Moisil, foarte ahtiat după
tehnică nouă.
În cadrul Acordului de Colaborare dintre Academia Română şi Academia
Bulgară de Ştiinţe, s-a realizat în Bulgaria, între 1962-1962,
calculatorul Vitoşa, după modelul CIFA-3.
CIFA4 a însemnat o nouă creştere a
fiabilităţii şi siguranţei în funcţionare şi,
implicit, o lărgire a spectrului utilizării acestui model de
calculatoare. Dacă CIFA1 a funcţionat două ore
pe zi timp de doi ani, CIFA4 a lucrat 12000 de ore pe an, până prin
’61-’62, când au apărut tranzistorii.
La apariţia tranzistorilor am continuat cu seria CET500, un calculator de 10 ori mai rapid decât CIFA4 şi mult
mai fiabil, care putea funcţiona practic fără oprire.
Gândiţi-vă că maşinile din seria CIFA nu „mergeau” mai mult
de patru ore pe zi.
Este de menţionat faptul că aceste maşini erau compatibile între
ele, în sensul că un program gândit pe un
calculator era utilizabil şi pe altul. Astfel că puteai să te duci cu un program creat pentru CIFA3 să-l
rulezi pe o maşină CET500, mult mai rapidă, pentru un cost de
200 lei / oră.
La creşterea vitezei de calcul a avut o contribuţie colaborarea cu
Polonia pentru realizarea memoriilor pe bază de „ferite”
. Astfel, s-a mărit viteza la 4-500 de
operaţii pe secundă, deci de 10 ori mai mare faţă de
calculatoarele pe cilindri. „Feritele” au fost folosite prima oară pe CET500,
un calculator cu 1000 de adrese şi CET501 cu 4000
de adrese.
Fiecare mic pas făcut pentru creşterea
fiabilităţii şi vitezei calculatoarelor a dus la sporirea
încrederii în acestea.
Noi, la IFA, lucram pentru beneficiari pe bază de
contract. De exemplu, am avut contract 12 ani cu Institutul de
Meteorologie care prevedea ca în fiecare zi să
lucrăm o oră pentru ei, datele prelucrate pe computer fiindu-le
transmise prin telefon.
Mai târziu, au apărut în mai toate judeţele Centre
de calcul, salariile, de
exemplu, fiind procesate astfel.
Aşa a fost în perioada de început. Mai departe,
conducerea de atunci a ţării şi-a dat seama că România nu
se poate dezvolta fără calculatoare şi au fost demarate mai
multe investiţii mari. Deveneau tot mai clare pentru toată lumea avantajele sistemelor de
calcul electronic.
Poate că succesele noastre de până atunci, calculatoarele realizate
la IFA, au determinat conducerea ţării să
dezvolte acest sector. În ’67 s-a creat Consiliul
Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (CNST), aflat
sub direcţia lui Gheorghe Maurer, Prim Ministru la acea vreme. Această comisie a coordonat tot programul de dezvoltare a noii
industrii de calculatoare din România. Atunci a fost
creat Institutul pentru Tehnica de Calcul (ITC) şi celelalte întreprinderi
de pe platforma Pipera.
În acest consiliu, din care am făcut parte şi eu, mai erau Roman
Moldovan, Ştefan Bârlea, ambii
preşedinţi ai acestui consiliu în diferite etape, Acad. Mihai
Drăgănescu.
S-au făcut atunci mai multe vizite în
străinătate (
Din nefericire, cumpărarea licenţei de la francezi, în 1967, de
altfel extrem de costisitoare, nu a fost soluţia cea mai inspirată.
Dar, se poate spune că investiţiile demarate atunci, chiar dacă
nu toate eficiente, au dus clar la dezvoltarea ireversibilă a industriei informatice de la noi.”
Redacţia mulţumeşte doamnei Galina Toma
şi domnului Gheorghe Samoilă pentru sprijinul acordat realizării
acestui material.
Toma Victor a fost ales în 1993 membru de onoare al Academiei Române, iar în
2008 membru de onoare al Academiei Bulgare pentru contribuţia la
realizarea calculatorului bulgăresc Vitoşa, din vremea fructuoasei
colaborări din anii ’60 cu institutul bulgar condus de Kiril Boianov.
Ultima lucrare a lui Toma Victor a fost informatizarea sistemului de votare din
Senatul României, în martie 1993, care a funcţionat până în 2005.
Într-o întâlnire cu Acad. Toma Victor, veteranul
recunoscut al informaticii româneşti ne-a relatat câteva amintiri
frumoase, încă proaspete pentru cei care au trăit acei ani, despre
perioada de început a informaticii din România. Sunt
fapte peste care nu trebuie să se aştearnă colbul uitării:
cum s-au făcut primii paşi pe un teren total necunoscut la vremea
aceea, prin care s-a pornit într-una din cele mai frumoase aventuri ale
secolului XX, cum s-a născut această nouă lume în care
trăim azi şi cum s-au scris astfel primele pagini dintr-o istorie pe
care alţii au continuat-o.